Declaratie de rusine

Pana cand mai putem rabda nesimtirea si ignoranta mai marilor care ne conduc? Pana cand mai putem inghiti crimele lor? Pana cand o sa mai putem accepta abuzurile lor si lipsa lor de implicare in vietile noastre, ale tuturor? Pana cand o sa mai putem trai in halul asta? Pana cand oamenii care au muncit o viata se pot multumi cu o pensie de 3 lei si leprele de la conducere cu salarii de zeci de mii de euro? Pana cand se mai poate agoniza in mizeria asta sociala? NIMENI nu face NIMIC! Ar trebuie sa invie Ceausescu sa faca dreptate in tarisoara asta care a ajuns ca vai de mama ei? Unde e dragi conducatori, politicieni si falsi demagogi egalitatea??? Unde e respectul fata de batrani? De ce ne lepadam de ei ca de ultimele carpe in loc sa le facem ultimele zile mai usoare? Ce nenorociti fara inima se pot lepada de toate valorile morale si pot urca peste cadavre pana in varful ciolanului social? Noi, v-am ales, iar voi va bateti joc de noi! Rusine sa va fie, sa va crape obrazul! Sa ajungeti sa aveti parte de aceeasi viata chinuita ca batranii pe care ii obligati sa supravietuiasca cu pensii de cativa lei! Sa muriti in mizerie, sa nu aveti bani sa apelati la doctori atunci cand trupurile voastre bolnavicioase va chinuie si platiti pentru toate nelegiurile pe care le-ati comis. Cine va da dreptul sa judecati ce e bine pentru unii si pentru altii? Ca oameni, nu avem toti aceleasi nevoi??? Voi le categorisiti drept vechime in munca si studii, dar de fapt nu sunt decat alte modalitati de a va ingrasa buzunarele burdusite de banii murdari munciti de mainile curate ale taranilor si ale oamenilor modesti si muncitori. Cine va da dreptul sa dati dupa bunul plac? Cine va da dreptul sa va bateti joc de buna credinta a oamenilor care v-au votat? Cine va da dreptul sa ii judecati? Cine? Voi intre voi. Ati devenit lepre sociale tocmai prin prisma ingamfarii si a indiferentei voastre, stimati alesi, si sa nu va minuneze daca o sa va treziti in mijlocul unei revolutii fara precedent. Cine mai poate rabda??? Nimeni!!! Toata lumea are nervii intinsi la maximum din cauza voastra. Nu va pasa! Continuati in ritmul asta, onorabilii mei alesi si veti vedea unde veti ajunge. Cu siguranta, nu va fi varful ciolanului … Imi pare rau ca sunteti legati la ochi si ca va bazati pe legi care mai de care mai confuze. Romanii nu va mai vor! Romanii nu mai vor sa rabde si sa astepte vremuri mai bune! Treziti-va stimati alesi! Pana nu e prea tarziu!

Imi este scarba de ceea ce vad si de ce traiesc in tara asta. Imi este rusine de mine, ca am curajul sa astept vremuri mai bune. Imi este rusine ca nu am curaj sa fac nimic pentru a trai mai bine … Dar lor nu le este rusine sa fure. Lor nu le este rusine sa ne zambeasca in fata si sa ne injughie pe la spate. Lor nu le este rusine de nimic. Sa le dea Dumnezeu intelepciunea sa isi spele sufletele murdare si sa inceapa sa ii ajute pe cei in nevoie …

O poveste …

Se apropie tacuta. Cu ochii inlacrimati isi sprijini capul pe umarul lui.

- Nu vreau sa pleci. Ramai langa mine.

- Iubito, trebuie. Nu am incotro. Dar nu plec definitiv. Am sa ma intorc si o sa vezi ca o sa fie bine.

In inima ei tresari speranta ca vorbele lui se vor adeveri. In sufletul ei nu indoiala ca nu il va mai vedea predomina, ci o tristete imensa. Ii era teama ca o sa sufere din nou, mai mult decat poate indura. Ii era teama ca fericirea pe care o simtea atunci cand era in preajma lui, se va transforma din nou in singuratate, chiar pentru cateva luni. Ii era teama sa simta din nou un ghimpe in inima si un dor imens care sa o indemne la cele mai nebunesti gesturi pentru a ajunge la el. Ii era teama ca dragostea mult prea puternica pe care o simte pentru el, o va face sa isi piarda mintile. Ii era teama sa ramana din nou singura, desi era inconjurata de toata familia. Ii era teama sa se abandoneze din nou in valtoarea unei vieti fara bucurie, fara iz de fericire. Pentru ea, el devenise Dumnezeu. Pentru ea, totul se invartea in jurul lui. Nu ar mai fi rezistat la gandul ca poate, ironic, soarta ii va rade in fata si i-l va lua. Nu ar mai fi rezistat sa treaca din nou prin acelasi proces al intalnirilor cu necunoscuti, doar pentru a se agata de un om care sa ii dea un sens vietii. Pentru ea, el era unic, incomparabil. Era singurul barbat pe care il iubea atat de mult, atat de pasional, atat de naiv si de intens. Era primul barbat care o facuse sa tremure la auzul unor cuvinte precum “te iubesc”, singurul care o facea sa freamate de dorinta, singurul care o facea sa se simta femeie cu adevarat, singurul langa care notiunea de “a face dragoste”, a capatat valentele la care ea visase. Era barbatul visurilor ei, era cel la care visa de cand se stia, un barbat in adevaratul sens al cuvantului. O cucerise cu pragmatismul lui, cu retinerea lui, cu faptul ca ezita sa mai aiba incredere intr-o femeie. Si totusi, ea a reusit sa ii ajunga la inima. A reusit sa il cunoasca cu adevarat si sa aprecieze la el tot ceea ce oamenii din jurul lui nu apreciau. Si-l dorea atat de mult! Si-l dorea in toate felurile posibile. Si-l dorea langa ea, si-l dorea pentru tot restul vietii alaturi. Simtea ca fara el nu mai poate trai. In tot timpul care trecuse si-l dorise cu atata pasiune, si-l dorise asemenea unui condamnat care viseaza la libertate si care tanjeste dupa momentul in care ii va fi oferita. Isi proiectase in minte tot restul vietii langa el: un camin plin de caldura, o familie fericita, isi imaginase ca langa el poate face toate lucrurile la care nu indraznise nici macar sa viseze, isi imaginase ca va fi atat de fericita. Iar acum, cand sosise momentul sa se desparta, inima ei s-a rupt in doua. Jumatate era a lui. El era jumatatea ei, jumatatea pe care fiecare om o cauta de-a lungul vietii, dar pe care putini o gasesc. Se completau atat de bine! Erau facuti unul pentru celalalt. O durea foarte tare sa il stie departe de ea, o durea sa il stie singur si sa nu ii poata oferi toata afectiunea de care era in stare, sa nu il poata coplesi cu grija ei nascuta din instinctul de mama pe care toate femeile care iubesc il poseda ca un mijloc de a proteja ce au mai scump, sa nu il poata mangaia si alinta, sa nu se poata juca impreuna. Ii era greu sa renunte la zambetul de fericire de pe fata ei cand era in preajma lui. Avea un farmec aparte omul care ii castigase dragostea. Era in stare sa o faca sa rada cu inima chiar si in cele mai proaste zile ale ei. Stia intotdeauna de ce are ea nevoie si ii oferea. Ea simtea ca o iubeste mult, mai mult decat ii putea spune. Si intelegea ca nu tuturor le vine atat de usor sa isi marturiseasca sentimentele, intelegea ca el nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a-i arata cat de profunde ii sunt sentimentele. El se baza pe fapte, nu pe vorbe. Facuse pentru ea ceea ce nimeni inaintea lui nu facuse. Venise de la mii de kilometri departare doar ca sa fie cu ea. Iar ea aprecia toate gesturile lui. Il iubea mai mult decat ii era cu putinta sa exprime in cuvinte. Ii spunea asta in fiecare zi, chiar cu riscul de a-l plictisi. Nu vroia sa treaca nici o zi fara sa ii spuna cat de mult il iubeste, cat de mult inseamna pentru ea, cat de mult i-a schimbat viata si cat de recunoscatoare ii este pentru asta.

- O sa imi lipsesti, spuse ea cu glasul afectat de lacrimile pe care incerca sa si-le inghita doar pentru a nu parea vulnerabila in fata lui. El o stranse cu putere in brate:

- Si tu o sa imi lipsesti, dar asta este. Asa e viata.

In sufletul ei neintinat de copil, refuza sa inteleaga toate astea. Refuza sa creada ca trebuie sa ii dea timp timpului ca sa fie fericita. Refuza si totusi, accepta. Si lui ii venea greu sa se desparta de ea, desi vroia sa para indiferent. Ea simtea ca sufletul lui e la fel de trist, ca inima lui ii spunea sa ramana, desi mintea il indemna sa plece, sa respecte drumul pe care plecase ca sa isi indeplineasca scopul. Il privea cu regret urcandu-se in tren si dorindu-si sa o ia cu el. Isi inclestase dintii ca sa nu lase lacrimile sa ii inunde obrajii si isi strangea pumnii, lasand unghiile sa ii strapunga carnea. O durea atat de tare sa il lase sa plece. Glasul de copil rasfatat din sufletul ei o indemna sa plece cu el, sa mearga oriunde, numai sa ii fie aproape, dar partea rationala a ei o indemna sa astepte. Sa astepte, pentru ca asteptarea ii va fi indelung rasplatita …

Pentru invingatori

Arta de a invinge

Să poţi să crezi

Cand unii te înşală,

Să te ridici

Cînd alţii te doboară,

Să poţi păstra

Cînd alţii vor să alunge,

Să rîzi chiar dacă

Sufletul îţi plînge,

Şi cald rămîi

Chiar dacă afară ninge,

Aceasta-i arta

De a învinge!

Paradoxul zilelor noastre

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si
ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta
cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care
poti decide
fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te
costa
nimic.
Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
ai…

Octavian Paler