Se apropie tacuta. Cu ochii inlacrimati isi sprijini capul pe umarul lui.
- Nu vreau sa pleci. Ramai langa mine.
- Iubito, trebuie. Nu am incotro. Dar nu plec definitiv. Am sa ma intorc si o sa vezi ca o sa fie bine.
In inima ei tresari speranta ca vorbele lui se vor adeveri. In sufletul ei nu indoiala ca nu il va mai vedea predomina, ci o tristete imensa. Ii era teama ca o sa sufere din nou, mai mult decat poate indura. Ii era teama ca fericirea pe care o simtea atunci cand era in preajma lui, se va transforma din nou in singuratate, chiar pentru cateva luni. Ii era teama sa simta din nou un ghimpe in inima si un dor imens care sa o indemne la cele mai nebunesti gesturi pentru a ajunge la el. Ii era teama ca dragostea mult prea puternica pe care o simte pentru el, o va face sa isi piarda mintile. Ii era teama sa ramana din nou singura, desi era inconjurata de toata familia. Ii era teama sa se abandoneze din nou in valtoarea unei vieti fara bucurie, fara iz de fericire. Pentru ea, el devenise Dumnezeu. Pentru ea, totul se invartea in jurul lui. Nu ar mai fi rezistat la gandul ca poate, ironic, soarta ii va rade in fata si i-l va lua. Nu ar mai fi rezistat sa treaca din nou prin acelasi proces al intalnirilor cu necunoscuti, doar pentru a se agata de un om care sa ii dea un sens vietii. Pentru ea, el era unic, incomparabil. Era singurul barbat pe care il iubea atat de mult, atat de pasional, atat de naiv si de intens. Era primul barbat care o facuse sa tremure la auzul unor cuvinte precum “te iubesc”, singurul care o facea sa freamate de dorinta, singurul care o facea sa se simta femeie cu adevarat, singurul langa care notiunea de “a face dragoste”, a capatat valentele la care ea visase. Era barbatul visurilor ei, era cel la care visa de cand se stia, un barbat in adevaratul sens al cuvantului. O cucerise cu pragmatismul lui, cu retinerea lui, cu faptul ca ezita sa mai aiba incredere intr-o femeie. Si totusi, ea a reusit sa ii ajunga la inima. A reusit sa il cunoasca cu adevarat si sa aprecieze la el tot ceea ce oamenii din jurul lui nu apreciau. Si-l dorea atat de mult! Si-l dorea in toate felurile posibile. Si-l dorea langa ea, si-l dorea pentru tot restul vietii alaturi. Simtea ca fara el nu mai poate trai. In tot timpul care trecuse si-l dorise cu atata pasiune, si-l dorise asemenea unui condamnat care viseaza la libertate si care tanjeste dupa momentul in care ii va fi oferita. Isi proiectase in minte tot restul vietii langa el: un camin plin de caldura, o familie fericita, isi imaginase ca langa el poate face toate lucrurile la care nu indraznise nici macar sa viseze, isi imaginase ca va fi atat de fericita. Iar acum, cand sosise momentul sa se desparta, inima ei s-a rupt in doua. Jumatate era a lui. El era jumatatea ei, jumatatea pe care fiecare om o cauta de-a lungul vietii, dar pe care putini o gasesc. Se completau atat de bine! Erau facuti unul pentru celalalt. O durea foarte tare sa il stie departe de ea, o durea sa il stie singur si sa nu ii poata oferi toata afectiunea de care era in stare, sa nu il poata coplesi cu grija ei nascuta din instinctul de mama pe care toate femeile care iubesc il poseda ca un mijloc de a proteja ce au mai scump, sa nu il poata mangaia si alinta, sa nu se poata juca impreuna. Ii era greu sa renunte la zambetul de fericire de pe fata ei cand era in preajma lui. Avea un farmec aparte omul care ii castigase dragostea. Era in stare sa o faca sa rada cu inima chiar si in cele mai proaste zile ale ei. Stia intotdeauna de ce are ea nevoie si ii oferea. Ea simtea ca o iubeste mult, mai mult decat ii putea spune. Si intelegea ca nu tuturor le vine atat de usor sa isi marturiseasca sentimentele, intelegea ca el nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a-i arata cat de profunde ii sunt sentimentele. El se baza pe fapte, nu pe vorbe. Facuse pentru ea ceea ce nimeni inaintea lui nu facuse. Venise de la mii de kilometri departare doar ca sa fie cu ea. Iar ea aprecia toate gesturile lui. Il iubea mai mult decat ii era cu putinta sa exprime in cuvinte. Ii spunea asta in fiecare zi, chiar cu riscul de a-l plictisi. Nu vroia sa treaca nici o zi fara sa ii spuna cat de mult il iubeste, cat de mult inseamna pentru ea, cat de mult i-a schimbat viata si cat de recunoscatoare ii este pentru asta.
- O sa imi lipsesti, spuse ea cu glasul afectat de lacrimile pe care incerca sa si-le inghita doar pentru a nu parea vulnerabila in fata lui. El o stranse cu putere in brate:
- Si tu o sa imi lipsesti, dar asta este. Asa e viata.
In sufletul ei neintinat de copil, refuza sa inteleaga toate astea. Refuza sa creada ca trebuie sa ii dea timp timpului ca sa fie fericita. Refuza si totusi, accepta. Si lui ii venea greu sa se desparta de ea, desi vroia sa para indiferent. Ea simtea ca sufletul lui e la fel de trist, ca inima lui ii spunea sa ramana, desi mintea il indemna sa plece, sa respecte drumul pe care plecase ca sa isi indeplineasca scopul. Il privea cu regret urcandu-se in tren si dorindu-si sa o ia cu el. Isi inclestase dintii ca sa nu lase lacrimile sa ii inunde obrajii si isi strangea pumnii, lasand unghiile sa ii strapunga carnea. O durea atat de tare sa il lase sa plece. Glasul de copil rasfatat din sufletul ei o indemna sa plece cu el, sa mearga oriunde, numai sa ii fie aproape, dar partea rationala a ei o indemna sa astepte. Sa astepte, pentru ca asteptarea ii va fi indelung rasplatita …
