…

…

Oamenii intra si ies din viata noastra la fel ca adierea vantului, la fel ca o raza de soare ce se pierde in neant.

Unii, ne lasa o amintire placuta a existentei lor, facandu-ne un bine pentru care le suntem recunoscatori sau pur si simplu datorita faptului ca au facut, pentru o clipa, parte din universul nostru.

Pe altii, desi prezenti impotriva vointei noastre in acest univers, incercam cu tot dinadinsul sa-i inlaturam, stergand orice urma a traiului lor indiferent si a pasivitatii lor la problemele care ne apasa.

Sunt totusi si oameni  pe care, desi ne-au facut rau, ii pastram undeva, intr-un colt al sufletului nostru, pierduti, de dragul unor sentimente pe care ne-au facut sa le traim si pe care le platim doar astfel : lasandu-le privilegiul de a dainui in inima noastra, ca niste actori pasivi, martori inutili la tot ce ni se intampla.

Zilele trec prin viata mea asemeni unor calatori grabiti spre nici o destinatie. Ma intreb de ce timpul  se scurge atat de repede, luand cu el cate o parte din visele mele.

Sunt atatea de facut ! Lucruri banale, pamantesti, peste care pot trece cu usurinta, dar ce pot face cu sufletul meu, insetat de viata? Poate ca nu ar trebui sa ma gandesc la toate astea, poate e chiar anormal pentru un  adolescent sa se gandeasca la ce va ramane in urma lui dupa ce va trece in nefiinta.

O cugetare care te poate face sa iti schimbi perspectivele si sa vezi viata intr-o lumina diferita, o lumina pura a adevarului care izvoraste din adancuri …

Daca stau bine sa ma gandesc, poate o astfel de cugetare ar fi folositoare si miilor de tineri care incearca sa isi bucure traiul cu lucruri materiale atat de nefolositoare. Poate as da dovada de ipocrizie  fata de mine insami daca nu as admite ca fiecare om trebuie sa traiasca decent, sa castige si sa se imbogateasca pentru a tine pasul cu o societate mereu in tranzitie, dar cu o debilitate destul de grava si care continua sa fie discriminatoare, prin diferentieri de ordin pecuniar.

Accept toate astea, inghit pana si gunoiul social, dar nu pot intelege de ce. Cred ca am devenit mult prea toleranta, termen ce in societate s-ar traduce prin „moderna”. Daca ridicolul, ignoranta la cote maxime, egocentrismul, execesul de incredere in sine, ca sa nu-i spun aroganta, inseamna sa fii modern, atunci prefer sa raman in continuare demodata, sa imi pastrez ideile „ fixe” si spiritul liber, neincatusat de tentatiile autohtone.

Am incetat sa urmaresc orice tip de program difuzat de televiziunile nationale, cu exceptia documentarelor, tocmai datorita acestor lucruri.

Pana nu demult am fost si eu un zappeur inrait, urmarind emisiunile mai multor posturi TV autohtone, desigur. De cand deschideam televizorul si pana il inchideam ramaneam stupefiata de gradul de incultura care zace in tinerii nostri si nu numai (printre care ma numar si eu, dar prefer sa cred ca ma ridic deasupra turmei), de exhibitionismul nonsalant si de imoralitatea emanata de adeptii unui trai indestulat.

Poate ca si asta m-a facut sa ma gandesc la cat de precara si efemera e existenta noastra de fiinte inzestrate cu o constiinta ce a venit fara un manual de instructiuni. De fapt, ce vorbesc eu de constiinta si morala cand coruptia, pe toate planurile si imoralitatea omniprezenta duhnesc in societatea asta atat de bolnava, ca dintr-un cadavru in descompunere ?

Adeseori imi spun ca sunt prea dura si ar trebui s-o las mai moale cu gandirea mea critica, pentru ca altfel singura o sa ma exclud din grupul comun. Acum cand am aflat, punandu-mi la incercare constiinta, cat de multe vrem sa obtinem si cat de putine luam cu noi atunci cand ne stingem, am ajuns la concluzia ca viata omului e o lupta continua intre material si imaterial, lupta din care imaterialul, spiritualul se concretizeaza in viata noastra abia spre sfarsit, atunci cand cautam sa „dezbracam” haina murdara a unei vieti tulburi, pentru a ne izbavi de pacatele pe care de multe ori le-am comis cu buna stiinta.

In  scurta mea calatorie prin lumea zappeur-ilor TV am avut ocazia sa identific mai multe tipuri umane alterate decat in operele lui Caragiale.

Daca e ceva ce nu imi pot explica, atunci nu imi pot explica revolta interioara care ma face sa par un proscris al societatii in care traiesc. Gandesc ca o explicatie ar consta in sutele si miile de pagini pe care le-am vizitate in periplul meu prin  lumea anti-comunista. M-a atras intotdeauna exact ceea ce se opune normalului, iar asta e inca o dilema.

Daca ar fi sa rezum totul la o  singura  motivatie care starneste in mine un spirit patriotic revoltat, atunci aceasta e « Transhimeria ».

Nimic nu m-a facut sa imi schimb ideea despre viata mai mult ca o carte peste care am dat din intamplare, tot intreband in stanga si in dreapta, daca cineva mi-ar putea recomanda cateva carti prin care sa imi formez o parere in legatura cu ce au insemnat comunismul, socialismul si in general regimurile totalitare pentru intreaga umanitate. Am inceput sa devorez cartea ca o fiara insetata de sangele cald al prazii. O carte pe care am citit-o in decurs de cateva ore, aproape pe nerasuflate, concentrandu-mi toata atentia asupra tragismului unui destin blestemat.

Cred ca nu sunt foarte multi cei care  au citit aceasta carte, si ma refer aici la cei din generatia mea, dar cred ca ar fi un semn de intrebare pana si pentru cei mai ignoranti dintre noi. Daca la inceput dispretuiam regimurile care iti luau orice libertate, din spirit patriotic si de solidaritate cu stramosii mei care au fost victime ale unei piese de teatru puse atat de bine in scena, cand am ajuns la finalul cartii am descoperit ca acordam mult prea mult credit oamenilor si ca nu sentimentul de solidaritate ar trebui sa ma rascoleasca ci toate crimele insangerate cauzate de idei mult prea fixe, de lipsa de iubire pentru aproape si de dorinta de parvenire, de setea pentru suprematie.

Am aflat ca si cel de langa tine te poate vinde pe nimic, ca increderea in oameni nu e decat o cale sigura si irevocabila spre pierzanie si ca tot ce ai realizat in viata, fie mult sau putin, e demn de toata aprecierea.

Dar un lucru mult mai important m-a facut sa descopar de ce simteam frica launtrica ce ma sfasia, doar la amintirea acestor regimuri tirane, crude, nascocite de minti bolnave, diavolesti, al caror unic scop era ascensiunea, de orice fel.  „Fauritori ”acestor regimuri voiau sa ajunga sus, cat mai sus, calcand pe cadavre si curmand milioane de vieti inocente. Ce-i drept, au ajuns atat de sus incat aveau impresia ca pot atinge cerul, dar au cazut intr-un hau imens, doborati de cei carora le-au rapit libertatea. Ce exemplu mai pertinent as putea gasi, daca nu regimul Ceausescu ?

A ajuns acolo unde si-a dorit, la carma puterii, dar a fost destituit din functia pe care in mod abuziv a ocupat-o atata timp, in tarisoara asta, razbita de tot felul de cotropitori: cuceritori, conducatori, visatori si alte tipuri de „boli umane” care nu doreau decat supunere si  privarea de orice libertate. E foarte tragic ca atunci cand ma gandesc la Romania, ma gandesc la un om bolnav, gata sa isi dea ultima suflare.

Imi vine in minte si acum soarta groaznica pe care a  infruntat-o Dumitru Mircescu in inchisorile si lagarele socialiste, manat in vartejul unui destin implacabil de o aluzie, de o idee marxista nimicitoare in care credea cu tarie. Pe langa faptul ca toata cartea a reprezentat o piatra de temelie in intelegerea a ceea ce a reprezentat comunismul pentru Romania, un citat din carte mi-a atras atentia. Citatul ii apartine unui coleg de celula din inchisoare al domnului Mircescu, un alt personaj cu un destin tragic pe scena vietii reale, arestat de 28 de ori pana la varsta de 72 de ani, pe motive nascocite de minti bolnave, care promovau teroarea. Acesta spunea ca « … lumea nu e decat un bordel, iar oamenii niste femei usoare, vulgare, dornice sa se catere sus, in varful ierarhiei birocratice la ciolanul puterii, pe spinarea prostilor. »Nu stiu de ce acest citat mi-a captat atentia … poate ca asemanarea izbitoare cu personajele din viata reala m-a determinat sa il adopt ca motto al revoltei mele interioare.

Atunci cand esti novice in viata, vezi in cei din jurul tau, in cei cu mai mare experienta, mentori care te pot ajuta sa gasesti calea pe care s-o urmezi. Intr-un fel e bine sa asculti sfaturile batranilor, ale celor care au trait mai mult decat tine, dar ar trebui privite cu sceptimism. Am realizat pe propria-mi piele ca un sfat nu e dat intotdeauna din suflet. Sunt si oameni care, fara motiv, din placerea de a face rau, ne indruma gresit. Important este sa stim sa ne ridicam ori de cate ori este nevoie, sa stim sa nu plecam capul in fata unei nedreptati sau a greutatilor vietii, sa nu incetam niciodata sa luptam pentru un ideal: apropiat sau indepartat, un ideal e cel care mentine aprinsa  vapaia vietii, mistuie dezamagirile si ne descatuseaza sufletele. E incredeibil cat de mult te poate schimba o poveste crunta de viata, pe care daca o iei drept exemplu, vei avea cel mai bun sfatuitor. Din dezamagirile si din bucuriile de pana acum am invatat un singur lucru: mai devreme sau mai tarziu, cu sudoare si perseverenta, fiecare vis va deveni realitate.