Rabda! Insa nu stim pentru cat timp. Pe ei, pentru ca au ucis! Pe noi, pentru ca ne-am lasat condusi!
Inca ii mai rabda pamantul desi au comis si comit atrocitati. Indiferent ca e vorba de crime, de Holocaustul Rosu, sau de infometarea unui popor, se pot numi tot atrocitati. Dictatori cu ideil revolutionare, antisemiti sau atei, Hitler sau Ceausescu, fiecare si-a lasat in mod negativ amprenta asupra omenirii in general si a unui popor in special.
Pentru ca am urmarit un documentar despre holocaust, m-am hotarat sa scriu cat de mult doare, sa privesti si sa nu mai poti face nimic. Si doare mai tare, ca lupta pentru teritoriu, suprematie, independenta, s-a dus la nivel umanitar si nu la nivel strategic. S-ar fi spus ca in secolul XX, omul ar fi avansat, fata de Epoca de piatra, unde legea se facea cu un par. Insa ce am vazut nu pare deloc sa confirme asta.
La 15 ani, am citit o carte, care mi-a ramas si acum intiparita in memorie. Vizualizand documentarul, mi-am adus aminte ca am citit pe nerasuflate “Transhimeria (prin inchisori si lagare) a lui Dumitru Mircescu si ca am plans in hohote luand parte la ce descria, cu atata seninatate lucrurile pe care le-a trait. E greu de crezut ca un om poate indura atatea. Dar documentarul, a fost cel care a confirmat inca o data, ca moartea poate fi uneori prietenul omului.
Suna sinistru, dar in conditiile in care doar pielea iti mai tine de cald, cand foamea e o senzatie obisnuita, cand iti vezi semenii murind langa tine, cand moartea pluteste in aer, nimic nu iti mai pare iesit din comun.
Comparand atrocitatile din Cel De-al Doilea Razboi Mondial cu realitatea cotidiana, imi dau seama ca lupta si ura dintre oameni a ramas aceeasi, insa e dusa pe alte nivele. Ne ranim si acum si ne ucidem cu aceeasi raceala cu care transam o halca de carne. Ni se pare normal si facem din asta subiect de stire. Ne ingrozim la auzul stirilor care prezinta moartea ca pe un firesc al fiecarei zile si trecem nepasatori cu vederea.
Ne vedem de ale noastre, fara sa schimbam nimic. Ne crestem copiii si ii invatam sa urasca: sa ii invidieze pe cei care au mai mult ca ei, sa nu vorbeasca cu cei mai saraci, sa nu dea nimic din ce-i al lor celor care nu au. In zilele noastre, in Romania, pomana a devenit motiv de fala. Pana si inmormantarile au devenit sarbatori luxoase, udate cu lacrimile unora care nici macar nu l-au cunoscut pe raposat.
Ma intreb pe cei 6 milioane de evrei cine i-a plans. Lor cine le-a dat ceva de pomana? Pe ei cine i-a ingropat dupa cum le este obiceiul? Pe ei cine i-a condus pe ultimul drum? Soldatii germani care i-au tarat la groapa, Hitler care le-a ordonat asasinarea, nu au avut timp sa se gandeasca la trebuintele sufletelor lor.
Ma intreb de ce vazand lucrurile astea, lumea nu este mai buna, de ce ne razboim pentru o bucata de pamant si ne dam in cap pentru un telefon mobil. Continui sa ma intreb de ce intr-o societate atat de dezvoltata, inca mai exista tari in lumea a treia care sunt sub pragul subzistentei. Ma intreb de ce unii au averi incomensurabile si altii, copii, nu au un colt de paine cu care sa isi umple stomacelele?
Ma intreb de ce intr-o lume in care se pretinde egalitate inca mai exista copii orfani, oameni saraci, persoane cu dizabilitati neintegrate in societate, batrani abandonati si animale maltratate. De ce intr-o lume in care se tinde spre globalizare, fraternitate, uniune, “Unitate in diversitate”, oamenii inca mai mor de foame, hotii tot mai fura si asasinii inca ucid din placere.
Ma intreb de ce ura si invidia domnesc peste pamant, iar linistea si impacarea, convietuirea, sunt lucruri atat de greu de obtinut …
